Feeds:
Articole
Comentarii

 

Gândurile se prindeau ca într-o horă

şi-mi brăzdau tâmplele.

Fricile prindeau rădăcini

şi firele de păr se albeau

de parcă iarna din mine

se strecura afară.

Grijile, ca nişte ţurţuri grei,

Mă găteau  mireasă.

***

 

Umbra mea, peste care se apleacă umbra dorului tău.

Ultima frunză a unui copac se zbate înainte de moarte,

ramurile zornăie de durere, de parcă ar fi de metal.

Lumina palidă a unui felinar a privit spre mine,

i-am zâmbit trist și m-am furișat într-o amintire.

 

 

***

 

 

Mi-a mai rămas un pic din viața asta.

Pământul întinde mâna către cer.

Copacii s-au scuturat de toamnă și

păsările s-au lepădat de zbor.

Prin fereastra deschisă

zvon de iarnă pătrunde,

inima, tot mai trist bate,

dong, dong, dong…

 

picioarele mele n-au purtat niciodată cătuşe,

zăpada nu mi-a rănit gleznele,

am tălpile calde,

doar inima s-a micşorat

şi bate rar.

mi-am numit braţele aripi,

şi le-am ţinut deasupra noroiului,

şoptindu-le: eu cred în zbor.

ochii mei s-au temut mereu de noapte,

dar i-am închis

şi blestemul întunericului nu i-a atins.

 

 

Pereţii sunt coşcoviţi de durere,

Umbra unui dor se agaţă de tavan,

Lustra zornăie ca un mănunchi de chei fără uşi.

Am întins mâinile spre stolurile de cocori,

Ploaia s-a repezit să mi le sărute.

Un vis s-a stins lovit de-o aripă întinsă.

Rămân aici, mă vei găsi la primăvară.

 

mă agăț de lumea ta, așa cum se prinde pasărea de ram când își odihnește aripile de zbor.

fără să-ți tulbur înfrunzirea, fără să-ți mușc liniștea, oricât de mult aș tânji după ea.

nu-ți sorb niciodată roua frunzelor, nu-ți scrijelesc scoarța, să nu-ți tulbur amintirile.

îți aud seva curgându-ți prin vene, și-mi spun, să-mi trăiești, să pot veni să-mi odihnesc zbuciumul.

și când mi se face toamnă, plec, să nu te îmbolnăvească rugina care mă cuprinde pe dinăuntru.

cum ar fi diminețile mele fără tine? unde aș coborî eu seara, când întunericul îmi curmă zborul.

 

s-a stins vara în frunze

prefăcându-se în rugină.

noaptea coboară devreme din cer,

străzile-şi plâng singurătatea,

mă desprind oftând de umbra-mi subţire,

îmi strâng dorul în braţe,

şi mă-ntorc devreme acasă.

 

 

 

 

(sursă imagine: google)

Mi-e fruntea înnegurată ca un cer pregătit de furtună,

o tristeţe ca un fulger îmi spintecă pieptul

şi-mi învolburează sângele care-mi curge prin vene.

Mă clatin, de parcă aş fi un copac bătrân

 ce poartă în piept o scorbură,

strig numele tău, tu îţi închizi fereastra,

crezându-mi dorul, tunet.

 

îmi lipesc palma de albul peretelui

și-mi imaginez că înăuntrul unei cărămizi

e o inimă singură și tristă,

așa cum e inima mea în trupul ăsta obosit.

i-aș spune ceva despre mine,

dar cum locuiesc în mijlocul acestor ziduri numite acasă,

bănuiesc că știe cam tot despre mine.

și-atunci tac.

dacă aș mai putea, aș dezbraca peretele de hainele astea albe,

pe care eu i le-am ales,

fără să-l întreb ce straie ar vrea să poarte.

un porumbel își zbate aripile în fața ferestrei,

nu aduce nici o veste, îi este doar foame.

și mie, o să împart cu el o iluzie.

mă întorc la albul peretelui,

iau un cui, străpung o inimă dintr-o cărămidă

și-mi agăț o amintire.

 

***

 

 

Toamna asta a deschis o rană mai veche, ploaia i-a înmuiat marginile și sângele a prins viață. Nici o frunză nu se-ndură să o acopere.

O durere îmi cuprinde pieptul și mă încovrig.

Într-o seara, ca și cea de acum, ploioasă, însoțită de un vânt leneș ce se agăța din când în când de crengile copacilor, scuturându-i, cu frunze ce se legănau trist înainte de a atinge pământul, îmi purtam tăcerea pe după zidurile cetății. Ți-am spus vreodată că eu, niciodată, nu mă îmbrac cu haine groase, să-mi fie cald? Mă tem că nu m-aș mai întoarce acasă. Ultima oară când am urcat în Ciucaș, prin iulie, eram așa de golașă, încât vântul, cu mâinile lui reci, mi-a învinețit pielea, dar nu m-am lăsat, m-am dus până la Turnu lui Goliat. I-am privit înălțimea, am stat o vreme cu el, apoi  m-am întors la soare. În vale era cald, și mi-era iar vară.

În seara aia te-am zărit, te plimbai prin orașul meu, pe după zidurile pline de iederă, ținându-ți mâinile la spate. În jurul tău era liniște, o liniște după care tânjesc, de care mă apropii adesea, ca apoi să fug, de teamă să nu o tulbur.

Fumai, rotocoale firave se ridicau spre cer, apoi se deșirau. Fumul ajungea până la mine și îmi imaginam că fumăm din aceeași țigară, ca în tinerețe. O tinerețe pe care am trăit-o haotic.

Dintr-o dată mi-am dorit să mă ții de mână, și pentru că îmi era frig, mi-am ascuns palmele în buzunarele mari, mi-am înfipt degetele în podul lor și-am oftat.

Te-am urmat o vreme, întunericul era tot mai des și tu tot mai departe.

Zidurile erau din ce în ce mai înalte iar copacii nu-mi mai păreau prietenoși, de parcă se pregăteau de luptă cu toamna.

Cine i se poate împotrivi?

M-am întors acasă, am deschis repede ușa, am intrat, am aprins lumina și-am plâns rușinată. Câteva lacrimi mi-au spălat buzele dornice de un sărut.

Ploaia asta mi-a amintit de tine, mi-am aprins o țigară întrebându-mă, oare de ce n-am curaj să închid ușa dintre noi?

Lumea ta îmi pare a fi o vară în care eu nu am loc, nu mai înfloresc.