Feeds:
Articole
Comentarii

Timpului meu i s-a subţiat firul, e ca al păianjenului.

Să-l împletesc c-un fir de lumină?

Mi-e întuneric pe dinăuntru,

se anunţă îngheţul,

într-o venă, o primăvară se scurge lent.

Am să împletesc firul timpului c-un fir de lumină,

şi-am să mai stau, să văd frunze căzând,

şi-apoi muguri crescând,

păsările întorcându-se…

am să-mi dezgolesc umerii vântul să mi-i sărute.

Dar am nevoie de un fir de lumină,

mi-e din ce în ce mai întuneric pe dinăuntru.

Câmpul i se întindea în fața ochilor ca un cuptor încins, știa că sunt vreo două fântâni, aproape secate, dar până ajungeai la prima, puteai muri de sete.

Se așeză pe marginea drumului, îți ridică poalele rochiei prea lungi și își tufli palmele peste genunchi, ca două ventuze.

Soarele își strecura câte o rază încinsă prin materialul subțire și i se plimba pe șira spinării. Ca o limbă de foc!

Lângă ea, dintr-un mușuroi, năvăliră câteva sute de furnici afară. Pesemne înăuntrul lui se dădeau lupte crâncene. Pentru o firimitură!

Curajoase, câteva i se cocoțaseră pe picioarele slabe, despuiate, întinse cu năduf la soare.

Aștepta!

Așa cum așteaptă călătorii în gară, nerăbdători, doar că ea avea ceva mai mult de așteptat. Din zare nici o mașină nu i se arăta. Nici o voce nu-i anunța venirea!

Vă rugăm feriți linia!

Râdea ca o nebună!

Ce linie? Linia imaginară care despărțea fericirea de tristețe, de durere.

Furnicile se risipiseră.

Privi spre câmp. Să o ia pe jos? Să mai aștepte? Pe dogoarea asta nici un gospodar nu-și mână caii.

Nici măcar vântul nu o deranja! Probabil se ascunsese și el pe undeva, poate în fântâna cea adâncă.

Se ridică, își prinse poalele rochiei în talie cu un cordon, și o porni încet.

Nici un gând frumos nu-i dădea târcoale, nici o amintire nostimă, parcă și ele se topiseră de atâta căldură. Răscoli după o iubire apusă și începu să o deșire. Dar firul i se rupea prea des, și, decât să-l înnoade, ca și în trecut, renunță la amintirea ei.

Doamne, e cumplit să te simți gol. Prea frumoasă și înșelătoare i-a fost tinerețea.

Ș-acum se simțea precum câmpul ars de soare.

Scoase din geantă manualul de citire, rupse o pagină și își făcu un coif sub care îndesă părul ce-i cădea pe umeri.

Și începu iar să râdă. Cu cine semăna? Cu cine, cu cine?

O voce îi curmă râsul!

Vă rugăm feriți linia, trece un tractor!

Iaca așa arată norocul meu, zgomotos, ruginit, greoi.

Doamne, cine o încuiase aici, în țara unde aerul stă în neclintire și fugise cu cheia?

tu-mi eşti un amestec ciudat de ploaie şi arşiţă, nici nu ştiu când ţi se topeşte soarele de-l ţii ascuns în podul palmei şi-ncepi să te-ncrunţi, ridurile se unesc, şi o cărare strâmbă îţi cutreieră fruntea.

o ploaie rece cade peste mine, mă-ncovrig, mă fac tot mai mică.

parcă aş fi o frunză desprinsă de ram, condamnată să rătăcească pe străzi până la prima zăpadă.

adesea, după ce mi-a fost frig şi picături reci mi-au pătruns pe sub piele, inundându-mi trupul, brusc, un soare dogoritor mi se aşează pe umeri. pielea se răsfaţă şi capătă culoarea grâului copt.

suntem condamnaţi să umblăm prin lume fără rost.

tu, arşiţă şi ploaie.

eu, prada ta!

На Беларусь насоўваюцца дажджы

în fiecare seară uit să-mi zăvorăsc uşa sufletului, şi-atunci, dorul, intră cu paşi repezi, dă ocol fiecărei încăperi, îmi răvăşeşte toate scrisorile, înfloreşte toţi copacii, cu uşurinţa, ca şi cum ar desface o sticlă de şampanie, stârneşte o melodie lentă şi-mi citeşte şoptit.

Taci! îi strig, scuturând copacii înfloriţi. Ferestrele zornăie, uşa se izbeşte de perete şi se închide brusc, încuind dorul în sufletul meu.

Şi-adorm cu el în mine.

Tu apari spre dimineaţă, îmi răvăşeşti părul, te apleci asupra mea şi-mi închizi buzele întredeschise c-un cuvânt, ştiind că am să-l port toată ziua pe buze, ca pe o mângâiere.

Îmi priveşti cu poftă umerii şi mi se face frig, agăţ colţul păturii şi mă acopăr.

Răsuflarea ta caldă îmi descântă obrajii, ca un vânt de primăvară pornit pe urmele zăpezii.

Undeva, în depărtare, în alt vis, cocoşii cântă gonind noaptea, mă prind cu unghiile de ea, de parcă aş fi pe buza prăpastiei, suspenda între vis şi realitate, lumina străpunge ferestrele şi-mi deschide ochii bursc, fără milă. Genele tremură.

Dispari. Uşa sufletului se deschide, dorul doarme ghemuit într-un colţ.

L-aş putea trezi cu o lacrimă.

 

Gândurile se prindeau ca într-o horă

şi-mi brăzdau tâmplele.

Fricile prindeau rădăcini

şi firele de păr se albeau

de parcă iarna din mine

se strecura afară.

Grijile, ca nişte ţurţuri grei,

Mă găteau  mireasă.

***

 

Umbra mea, peste care se apleacă umbra dorului tău.

Ultima frunză a unui copac se zbate înainte de moarte,

ramurile zornăie de durere, de parcă ar fi de metal.

Lumina palidă a unui felinar a privit spre mine,

i-am zâmbit trist și m-am furișat într-o amintire.

 

 

***

 

 

Mi-a mai rămas un pic din viața asta.

Pământul întinde mâna către cer.

Copacii s-au scuturat de toamnă și

păsările s-au lepădat de zbor.

Prin fereastra deschisă

zvon de iarnă pătrunde,

inima, tot mai trist bate,

dong, dong, dong…

 

picioarele mele n-au purtat niciodată cătuşe,

zăpada nu mi-a rănit gleznele,

am tălpile calde,

doar inima s-a micşorat

şi bate rar.

mi-am numit braţele aripi,

şi le-am ţinut deasupra noroiului,

şoptindu-le: eu cred în zbor.

ochii mei s-au temut mereu de noapte,

dar i-am închis

şi blestemul întunericului nu i-a atins.

 

 

Pereţii sunt coşcoviţi de durere,

Umbra unui dor se agaţă de tavan,

Lustra zornăie ca un mănunchi de chei fără uşi.

Am întins mâinile spre stolurile de cocori,

Ploaia s-a repezit să mi le sărute.

Un vis s-a stins lovit de-o aripă întinsă.

Rămân aici, mă vei găsi la primăvară.

 

mă agăț de lumea ta, așa cum se prinde pasărea de ram când își odihnește aripile de zbor.

fără să-ți tulbur înfrunzirea, fără să-ți mușc liniștea, oricât de mult aș tânji după ea.

nu-ți sorb niciodată roua frunzelor, nu-ți scrijelesc scoarța, să nu-ți tulbur amintirile.

îți aud seva curgându-ți prin vene, și-mi spun, să-mi trăiești, să pot veni să-mi odihnesc zbuciumul.

și când mi se face toamnă, plec, să nu te îmbolnăvească rugina care mă cuprinde pe dinăuntru.

cum ar fi diminețile mele fără tine? unde aș coborî eu seara, când întunericul îmi curmă zborul.