Feeds:
Articole
Comentarii

***

 

Umbra mea, peste care se apleacă umbra dorului tău.

Ultima frunză a unui copac se zbate înainte de moarte,

ramurile zornăie de durere, de parcă ar fi de metal.

Lumina palidă a unui felinar a privit spre mine,

i-am zâmbit trist și m-am furișat într-o amintire.

 

 

***

 

 

Mi-a mai rămas un pic din viața asta.

Pământul întinde mâna către cer.

Copacii s-au scuturat de toamnă și

păsările s-au lepădat de zbor.

Prin fereastra deschisă

zvon de iarnă pătrunde,

inima, tot mai trist bate,

dong, dong, dong…

 

picioarele mele n-au purtat niciodată cătuşe,

zăpada nu mi-a rănit gleznele,

am tălpile calde,

doar inima s-a micşorat

şi bate rar.

mi-am numit braţele aripi,

şi le-am ţinut deasupra noroiului,

şoptindu-le: eu cred în zbor.

ochii mei s-au temut mereu de noapte,

dar i-am închis

şi blestemul întunericului nu i-a atins.

 

 

Pereţii sunt coşcoviţi de durere,

Umbra unui dor se agaţă de tavan,

Lustra zornăie ca un mănunchi de chei fără uşi.

Am întins mâinile spre stolurile de cocori,

Ploaia s-a repezit să mi le sărute.

Un vis s-a stins lovit de-o aripă întinsă.

Rămân aici, mă vei găsi la primăvară.

 

mă agăț de lumea ta, așa cum se prinde pasărea de ram când își odihnește aripile de zbor.

fără să-ți tulbur înfrunzirea, fără să-ți mușc liniștea, oricât de mult aș tânji după ea.

nu-ți sorb niciodată roua frunzelor, nu-ți scrijelesc scoarța, să nu-ți tulbur amintirile.

îți aud seva curgându-ți prin vene, și-mi spun, să-mi trăiești, să pot veni să-mi odihnesc zbuciumul.

și când mi se face toamnă, plec, să nu te îmbolnăvească rugina care mă cuprinde pe dinăuntru.

cum ar fi diminețile mele fără tine? unde aș coborî eu seara, când întunericul îmi curmă zborul.

 

s-a stins vara în frunze

prefăcându-se în rugină.

noaptea coboară devreme din cer,

străzile-şi plâng singurătatea,

mă desprind oftând de umbra-mi subţire,

îmi strâng dorul în braţe,

şi mă-ntorc devreme acasă.

 

 

 

 

(sursă imagine: google)

Mi-e fruntea înnegurată ca un cer pregătit de furtună,

o tristeţe ca un fulger îmi spintecă pieptul

şi-mi învolburează sângele care-mi curge prin vene.

Mă clatin, de parcă aş fi un copac bătrân

 ce poartă în piept o scorbură,

strig numele tău, tu îţi închizi fereastra,

crezându-mi dorul, tunet.