Feeds:
Articole
Comentarii

 

 

dacă tablourile ar avea suflet,

dacă chipurile care mă privesc

din spatele ramelor

ar putea să-şi deschidă buzele,

nopţile s-ar scurge precum

apele râurilor de munte,

cu repeziciune.

stelele s-ar coborî la fereastră,

să asculte ce buzele, acum zăvorâte,

ar spune.

dacă pereţii nu şi-ar ascunde sufletele

în miezul cărămizilor,

dacă trupurile lor nu ar fi acoperite

de atâtea haine roase de timp,

i-aş strânge în braţe

de câte ori mi-e iarnă.

cât aş vrea ca uşa mea să se deschidă

spre tine, în tine,

mi-aş lega toate venele de venele tale,

şi-am deveni un singur drum,

Reclame

 închid ochii ăştia obosiţi de atâta viaţă,

ah, de-ar avea în loc de lacrimi

cuvinte atârnate de gene,

câte-ar mai spune.

alunec în mine,

ascultând acelaşi câtec de dragoste

pe care nu l-am dansat niciodată.

o mare îndepărtată mă strigă

cu vocea-i albastră,

un val se ridică şi-mi spală umerii.

dacă trupul meu ar avea o fereastră,

i-aş sparge geamurile,

şi cântecul de dragoste,

pe care nu l-am dansat niciodată,

ar colinda lumea.

 

M-a trezit din somn o fericire ca la începuturile vieţii,

când buzele cărnoase nu cunoscuseră încă taina sărutului,

când umerii erau rotunzi şi pielea transparentă,

ca o apă ascunsă de setea lumii.

O pasăre şi-a trecut zborul pe deasupra mea,

răscolindu-mi amintirile.

O ploaie îndepărtată tulbură seninul cerului,

sperie candoarea florilor şi liniştea frunzelor.

Încotro? Se întrebă trupul meu, uitând şirul anilor,

trezit dis de dimineaţă de-o fericire ca la începuturi.

(Sursă imagine Google)

 

E neagră tristeţea,

sau poate mi se pare

că un convoi de umbre

o urmează,

o pasăre cântă în noapte,

un vis se deşiră,

de gene se prinde o lacrimă,

obrazul se zbate de teamă

că are să-l strivească.

E neagră tristeţea, sau poate mi se pare,

căci noapte e în mine

şi noapte e şi-afară.

 

O mare de dor mi se izbea în pieptul coşcovit.

Ploaia dădea târcoale casei

în timp ce fulgere cu limbi de foc despicau cerul,

tunetele îmi frângeau dorinţa de libertate.

Vântul se răfuia cu pădurile,

braţele copacilor se tânguiau,

aşa cum mă vait eu lângă piatra rece şi tăcută.

Somnul mi-era departe, acolo unde-mi eşti.

Un glas dinăuntru meu te chema: Vino! Vino!

Buzele îţi şopteau numele ca pe o rugăciune.

Picături mari şi reci zgâriau ferestrele,

Ploaia din mine era mai blândă,

îmbătrânise, îmbătrânisem.

 

 

m-ai întrebat cândva dacă am mai avut vreodată curajul să fac vreun pas spre fericire.

o vreme am stat într-un loc, rotindu-mă după soare, așteptând să mai înfloresc, să-mi fie pielea arămie, buzele să mi se coacă, erau palide, ca niște cireșe necoapte.

neînflorind, fiindu-mi doar toamnă, am început să-mi mișc brațele, la început, ca o armură nepurtată de secole.

mă dureau umerii, și, în piept, inima se ghemuia ca un pui de rândunică ce nu știe încă să zboare.

cel mai greu mi-a fost să-mi despind tălpile de locul în care prinsesem rădăcini, mă temeam să nu mă veștejesc.

să nu umblu golașă prin lume.

și într-o zi am luat-o la fugă, dar am greșit iar poteca, și m-am întors în locul tristeții.

fără hartă.

n-am mai îndrăznit să mă rotesc după soare, mi-am ridicat brațele deasupra capului, am lăsat privirea în jos, și-am început să sfredelesc pământul, să prind rădăcini, mi-e teamă să nu mă veștejesc, să rămân golașă, să arăt ca o fântână secată, cu o ciutură legănată de vânt, pe care o mai umple doar ploaia din când în când.

 

mi-s buzele pustii, nici un cuvânt nu le-a mai trecut pragul,

o tăcere ca o pânză groasă de păianjen mi-a acoperit sufletul,

nici o amintire nu se mai zbate, trecutul are hainele uzate,

prezentul e lipsit de punte, stau în același loc de-o veșnicie,

ape se zbat în jurul meu, dar nu le pot trece.

să zbor? umerii mi-s văduviți de aripi.

nimic nu răsare, nici soare, nici ploaie.

în față, doar poarta nopții îmi pare deschisă.