O ascultam stăpânindu-mi cu greu lacrimile, își ținea mâinile în poale și își împreunase degetele ca pentru rugăciune. În timp ce vorbea i se adânceau cele două cute din frunte și vocea îi devenea tot mai gravă, ca a vântului înainte de furtună.
–Eram copil, aveam vreo cinci ani, nu aterizasem de prea mult timp în orașul ăsta mare, nu eram învățată cu străzile asfaltate, cu mașinile, semafoarele, cu mulți oameni. În satul de unde veneam eu, oamenii se adunau seara la Salcă, bărbații într-o parte, spre fântână, iar femeile se așezau pe băncile din fața porților, îngrămădite, ca boabele de struguri, ciorchine. Noi, plodimea, alergam de colo colo stârnind praful. În ziua de salariu a mamei am plecat în centru să ne cumpere de îmbrăcat și apoi să cinstim o prăjitură la o cofetărie luxoasă. Fâșul mi l-am ars înainte de a-l plăti. L-am îmbrăcat, m-am uitat în oglindă, și cât mama s-a ocupat de sora mea, învățată cu plita bunicii, de dorul ei, m-am lipit de teracota din magazin, și mititică cum eram, fundul mi l-am pus pe ușă. Mama n-a avut încotro, l-a cumpărat si mi l-a cârpit. Apoi ne-am dus la cofetărie. Doamne, ce frumos, pereții erau plini cu personaje din basme, Cenușăreasa, Albă ca Zăpada, Scufița Roșie. Priveam și zâmbeam prostește. Ioti! Ioti! șî pi aiasta o știu! Ne-am ales prăjiturile și ne-am dus cuminți la masă. Când a venit chelnerița și mi-a pus farfuria în față, i-am spus tare, din suflet: Bogdaproste! Toată lumea a început să râdă în hohote. N-am plâns, mi-am înghițit lacrimile și am privit cu ură prăjitura din farfurie. I-am luat doar moțul cel alb și l-am înghițit repede de teamă să nu scap lingurița din mână. Când am ajuns acasă mi-am spus: Am s-o iau încet, am să urc fiecare treaptă, dar n-o să mai râdă nimeni de mine.
Ei, n-a fost așa, am urcat treapta, dar oamenii au mai râs.
Râsul lor m-a întărit. Am devenit mai om.
Read Full Post »
