
Umblu pe străzi ducând pe buze un dor fără nume.
Orașul poartă haine cenușii,aproape uzate. Oamenii i-au așezat la rever luminițe colorate, încercând să ascundă trecerea timpului.
Aș putea să mă pedepsesc, să mă întorc în trecut și să mă agăț de gâtul unei iubiri trăite, dar toate iubirile mele au brațele reci. Și mi-e prea iarnă.
Un viscol șuieră în mine, buzele-i de gheață îmi mușcă din suflet. Dacă ar ninge, s-ar mai domoli, i s-ar îngreuna aripile.
Aș putea aprinde o lumânare, să mă încălzesc, dar înăutrul meu sunt de mult un cimitir.
Și totuși, m-aș putea pedepsi, m-aș putea întoarce în trecut, dar dorul fără nume s-ar stinge, și-atunci ce-aș mai șopti?
Un autobuz gri, cu un ochi aproape închis, se oprește în stație. Azi nu coboară nimeni, nu urcă nimeni. Dacă m-aș grăbi un pic, aș putea fi singurul călător. Dar unde să mă duc, la capătul liniei nu mă așteaptă nimeni.
Îmi stăruie în minte o replică din La medeleni, a lui Teodoreanu.
-Cine bate la ușă?
-Nu-i nimeni, se scutură castanii!
Read Full Post »