Feeds:
Articole
Comentarii

Archive for februarie 2019

***

 

Aseară, vântul tropăia pe toate acoperișurile, zăpada se arunca peste streașină, de parcă voia să se sinucidă. Căderea ei făcea ferestrele să tresară. Perdelele se zbăteau de frică, în timp ce ușa de la intrare i se împotrivea. Din când în când cobora făcând țiglele să alunece, și, cu un urlet ascuțit, împrăștiind furie, alerga până în deal.

Primăvara, se furișase iar în inima pământului, oblojindu-și bulbii.

Aș fi vrut să mă rog, să-mi potolesc teama, dar orice împreunare a mâinilor mă ducea cu gândul la tine.

Buzele îți șopeau numele, chemându-te. Noi suntem fără trecut, și fără viitor, însă zilnic aprind în mine o lumină, așa cum se aprinde seara farul pentru corăbiile din larg.

Ți-aș fi putut strecura în buzunar în bilet, ți-aș fi  scris că mi-e dor de tine, dar mă tem că ar muri acolo, printre chei și monede, el, singurul mut.

Mi-am imaginat că tu știi ce se întâmplă în  spatele zidului îmbătrânit al captivității mele.

Zbaterea aceea pe care o auzi nu sunt valuri lovindu-se de țărm.

Nici vântul care împrăștia zăpada.

Sunt vorbele mele care se grăbesc să ajungă pe buze și, pe care, după ce mi se înroșeșc obrajii, le strivesc.

Read Full Post »

***

(Femeie la fereastră, Salvadori Dali)

îmi place să desenez ferestrele noastre, fereastra ta cu faţa spre fereastra mea.

între noi marea. valurile se sparg pe ţărmul tău, la mine ajunge doar zbuciumul lor.

tu ai o fereastra mare prin care vezi tot cerul,

eu te privesc printr-un ochi de geam, văd doar soarele la amiază, sau luna când e plină şi se aşează în fruntea cerului.

îţi zăresc trupul plimbându-se prin cameră, drept, ca un copac pe care nu l-a îndoit niciodată vântul, îţi desluşesc rănile din interior, pentru că uneori te opreşti şi îţi lipeşti palma în dreptul inimii, de parcă te-ai teme că-ţi sare din piept.

îmi apropii fruntea de geamul rece.

răsuflarea mea o abureşte, şi-atunci tresar.

te-ai putea depărta de mine,  aş rămâne singură acolo, în încăperea aia mică, şi ar trebui să ascult până la moarte cum îşi mestecă pendula timpul, zgomotos, cu lăcomie.

deschid larg fereastra mea mică, obloanele se depărtează, de parcă ar fi nişte braţe ce vor să cuprindă fereastra ta mare.

 

Read Full Post »

***

 

Îmi place să mă scufund uneori în adâncurile vieţii,

Să-i mai înfrunt încă o dată valurile furioase,

Să scap iar din braţele morţii,

Să-mi aud inima bătând,

Să-mi simt sângele alunecând prin vene,

Ca un vin nobil în paharul cu picior înalt.

Să deschid ochii şi să văd cerul.

Îmi place uneori să-mi retrăiesc înfrângerile,

Să-mi adulmec de la distanţă iubirile,

Fără să mă apropii.

Mă doare.

 

 

Read Full Post »

 

Mă acopăr cu un petec de cer și un soare se aprinde în mine,

venele se dezleagă, sângele se dezgheață,

și o primăvară timpurie mi se plimbă sfioasă prin trup.

Ochii capătă culoarea nisipului,

nu marea i-a sărutat, o lacrimă, ca un sol al singurătății,

pe obraz a alunecat.

Un mănunchi de chei uși uitate deschide,

păsări albe aripile-și întind,

mă clatin, brațele-mi desfac,

și că zbor mă prefac.

Read Full Post »

***

 

Mi-e dor de tine,

aşa cum îi este fântânii părăginite dor de ciutură,

de atingerea ei,

de bucuria apei de-a o umple,

de zgomotul apei când se unduieşte la atingerea soarelui.

Dacă m-ai striga,

mi-aş depărta coastele,

ca vocea ta să pătrundă în mine,

să-mi simt inima tresărind, doarme de atâta vreme.

 

 

Read Full Post »